Codul bunelor maniere ca instrument al ,,civilizatiei"

Acest eseu poate fi încadrat în tema mai largă a studiilor sociologice referitoare la corpul uman. În acest caz, îmi propun să prezint şi să analizez succint o serie de norme sociale privind „ţinuta pe stradă şi în casă” aşa cum sunt ele redate în lucrarea Codul bunelor maniere astăzi (A. Marinescu 2002, pp.36-40). Abordorea pe care o folosesc se bazează pe metoda utilizată de N. Elias (2002) în analiza sa asupra „civilizării” şi a evoluţiei diferitelor comportamente umane din Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice. Mai exact, aşa cum Elias analizează scrierile lui Erasmus pentru a prezenta normele valabile la un moment dat în societatea vest europeană din secolele XVI-XVII, şi eu încerc să analizez viziunea prezentă asupra unui „ţinute civilizate”. Pentru scopul acestui eseu înţelg prin civilizare modificarea specifică a conduitei umane prin intermediul socializării.
Asemeni lui Elias, metoda folosită este analiza documentelor. În acest sens, am selectat subcapitolul Ţinuta pe stradă şi în casă din capitolul Cum arată un om manierat care, face parte din lucrarea menţionată mai sus.

Am ales să folosesc lucrarea lui Marinescu din mai multe motive. În primul rând, Codul bunelor maniere astăzi prezintă sub o formă structurătă o perspectivă asupra normelor sociale. Aş numi-o perspectiva intelecualului din mediul urban. În al doilea rând, Codul este scris din perspectiva unui autor român şi se referă la situaţii specifice societăţii Româneştii din ultimii zece ani. Astfel, nu am dorit să analizez texte traduse din lucrări aparute în străinătate şi care sunt influenţate, inevitabil, de mediul cultural al autorului. Am vrut să evit astfel, cazul articolelor din reviste care se referă, atunci când nu copie cuvânt cu cuvânt articole apărute în străinătate, la aspecte specifice societăţii aşa-numit „occidentale”. Este adevărat că prin procesul de tranziţie ne-am ales ca model această societate, dar asta nu însemnă că modul în care implementăm modele străine este identic şi nu presupune adaptări şi modificări.
Păstrând abordarea utilizată de Elias, în Procesul civilizării, şi în ceea ce priveşte structura eseului, voi reda în prima parte fragmentul selectat, pentru ca în ceea de a doua parte să realizez o serie de intrepretări.



Ţinuta pe stradă şi în casă

Cum mergem

Când mergem pe stradă să ne amintim că nu o putem face la întâmplare şi că există şi în acest domeniu nişte reguli de care trebuie să ţinem seama. Să nu ne facem un obicei din a alerga mereu (eventual cu telefonul mobil la ureche) pentru că suntem în întârziere sau să mergem gârboviţi şi încruntaţi pentru că avem necazuri. Îi vom stresa pe cei din jur şi le vom deveni nesuferiţi. Noi înşine vom constata că ne-am schimbat firea, şi nu în bine. Nu este greu să ne controlăm. Ne sculăm mai devreme cu o jumătate de oră şi ne facem un program care poate fi respectat, iar grijile le lăsăm acasă în vestibul, măcar pentru a nu compătimiţi. Merită!
Cine nu a admirat mersul graţios, suplu al manechinelor sau al actriţelor? Nimic nenatural, nimic forţat. Dar, în general, nu ne prea gândim la eforturile şi exerciţiile făcute de fiinţele pe care le admirăm ca să pară că nu merg, ci plutesc. În toate şcolile de profil, cursanţii – fete sau băieţi – sunt învăţaţi mai întâi să poarte pe cap o carte sau un obiect greu. Imposibil să stai cocoşat ţinând în echilibru o asemeena povară! Oamenii din vechime aveau o ţinută frumoasă dobândită prin purtarea pe cap a unor vase grele. Să înceercăm şi noi, acasă, măcar cinci minute în fiecare zi, să facem câţiva paşi cu o greutate de acest gen pusă pe creştet. Mersul va deveni mai sigur, coloana vertebrală mai dreaptă. Exersând, reuşita e sigură.
Să ne supraveghem deci în permanenţă ţinuta când mergem – să nu ne aplecăm umerii înainte, să nu mişcăm exagerat braţele şi coatele, să facem paşi normlai, nici prea mari, nici prea mici, să ne retragem stomacul în interior şi să ţinem şira spinării dreaptă. Toate aceste gesturi le putem face pe stradă de câte ori ne aducem aminte. Să ne aducem aminte cât mai des!
Cu vârsta, ţinuta omului se modifică, dar ea se poate corecta studiindu-se cu grijă într-o oglindă care să ne reflecte din cap până în picioare. Trebuie să avem, indiferent de anii care ne împovărează, un aer sigur, dezinvolt; când mergem, genunchii să fie apropiaţi, trunchiul drept şi faţa destinsă.

Gesturi legate de ţinută

Dacă ne oprim să stăm de vorbă cu cineva pe stradă, nu ne vom sprijini de zid – putem să ne ţinem şi pe propriile picioare. De asemenea, nu este elegant să ţinem mâinile în buzunare.
În casă nu ne vom lăsa pe spătarul scaunului şi nici nu ne vom juca nervos cu diferite obiecte. Anumiţi oameni au chiar obiceiul insuportabil de a bate tactul unei muzici auzite numai de ei, cu un creion, o brichetă, un cuţit – unii bat chiar cu pixul în microfon - , nefiind conştineţi că-i enervează pe cei din jur. Chiar dacă ne-am antrenat într-o discuţie aprinsă, nu-l vom lua pe interlocutor de un nasture, nici nu-l vom aproba bătându-l energic pe umăr sau înghiontindu-l cu cotul în coaste.
Când suntem în societate, vom evita să stăm cu spatele la cei din jurul nostru. Dacă suntem siliţi de o împrejurare oarecare – suntem solicitaţi să răspundem la o întrebare, de pildă – ne cerem scuze.

Cum ne aşezăm

Şi când ne aşezăm trebuie să o facem cu grijă. Dacă o actriţă se străduieşte să studieze acest gest, înseamnă că nu e aşa uşor cum s-ar crede. Să te aşezi pe un scaun, pe o canapea sau pe un fotoliu înseamnă, aproape, să dai un examen, deoarece poţi să o faci cu un gest plin de graţie, după cum poţi să te trânteşti dizgraţios sau să te tolăneşti de parcă nu mai vrei să pleci vreodată! Să nu credem nici că suntem obligaţi să folosim cu zgârcenie suprafaţa fotoliului doar pentru că aşa era distins pe vremuri.

[Sunt introduse două schiţe. prima cu un barbat şi a doua cu o femeie stând aşezaţi în fotoliu. Textele au următoarele comentarii]
Domnul stă urât, dar sigur se simte foarte bine. În schimb, soţia moare de ruşine în locul lui!
[şi]
Această domnişoară abia a ieşit în lume. E timidă şi s-a aşezat caraghios, crezând că aşa e distins. Nu este, vă aşezaţi normal!

De altminteri, lista greşelilor pe care poţi să le comiţi aşezându-te este destul de lungă. Să amintim câteva: genunchii ţinuţi cu mâinile, bătaia nervoasă a degetelor pe suprafaţa mesei din apropiere, genunchii depărtaţi – poziţie dezagreabilă mai ales la doamne. În schimb, o doamnă poate să îşi încrucişeze partea de jos a picioarelor, având grijă să-şi acopere, discret, genunchii cu fusta.
În momentul în care te ridici ca să-ţi iei rămas bun, faci în aşa fel încât să nu stai cu spatele la ceilalţăi şi să nu împingi cu forţă scaunul. E bine să-ţi dovedeşti simţul de ordine punându-l la loc, dar fără să cazi în extrema cealaltă, căutând cu prea multă grijă locul unde era la începutul vizitei.

Ce facem cu mâinile

Am spus mai sus ce nu trebuie să facem: să nu gesticulăm, să nu le înfundăm în buzunare, să nu batem nervos cu degetele pe suprafaţa mesei etc. Pe de altă parte, renunţând la orice mişcare a mâinilor, conversaţia noastră ar deveni total inexpresivă. Reamintiţi-vă anecdota cu eroul italian….

Un soldat italian este decorat pentru că nu trădase duşmanului străin secretele pe care le deţinea.
- Spune-ne totuşi, cum ai reuşit să nu dezvălui nimic? E întrebat la sfârşitul ceremoniei.
- Aveam mâinile legate la spate … mărturiseşte candid soldatul.

Oamenii simt nevoia să gesticuleze când vorbesc. Puţini deţin însă arta gestului armonios şi expresiv. De aceea, poate, în apariţiile lor publice – când se află într-un prezidiu sau la TV – domnii mai ales îşi ascund mâinile, ţinându-le în buzunare. Nu se cuvine. Ca să stăpânim gesticulaţia, e preferabil să avem, în mâini o carte sau un pix. Ne „ancorăm” de aceste obiecte şi problema e rezolvată!
Pe vremuri, lucrurile erau mai simple. Când intrau într-un salon, domnii îşi „ocupau” mâinile purtând jobenul într-una şi un bston elegant în cealalată. La rândul lor, doamnele stăteau de vorbă vara ţindându-şi umbreluţa de soare cu ambele mâini; iarna, la salva manşonul.
De asemenea, este agasantă mania unora de a-şi trosni degetele sau de a-şi încerca elasticitatea falangelor, rotindu-şi podul palmei la nesfârşit. Să nu uitam: degetele în nas sunt poate amuzante la copii de doi ani, dar după această vârstă gestul este nepermis. Nu facem acest gest nici când suntem singuri!
Copiii nu prea au discernământ şi sunt tentaţi să arate cu degetul orice şi pe oricine – o doamnă excentric îmbrăcată, o femeie gravidă, un donm foarte gras, un beţiv clătinându-se pe stradă etc. De aici a apărut, pesemen, o interdicţie „pe viată”: să nu arăţi nimic cu degetul! Dar cu ce să arăţi un lucru, cu cotul, cu beţişorul? … se poate arăta cu degetul (cu arătătorul) orice în afara unei persoane, iar în cazuri extreme – când este vorba, de pildă, de hoţul care tocmai te-a buzunărit – chiar o persoană.
Cântăreţele îşi încrucişează braţele pe piept, ceea ce pare că le ajută să cânte mai bine. Pentru restul oamenilor, gestul este ridicol. Nici să-ţi pui mâinile în şold, ca o precupeaţă, nu este un semn de bună creştere, chiar dacă eşti foarte supărată. Napoleon a fost imortalizat în tablouri ţinând o mână sub nasturii tunicii, iar cealaltă la spate. Astăzi o asemenea poziţie provoacă celor din jur zâmbete ironice.
Când tuşeşti, strănuţi sau caşti, pui mâna la gură. Fiecare ştie acest lucru, dar din nefericire nu toată lumea o face.

Râsul

Să râzi nu este numai firesc, ci, cum spunea Rabelais, e şi un semn de sănătate. Dar când râzi nu pui mâna la gură – nici dacă ai izbucnit într-un râs nestăpânit. Nu mai vorbesc de impresia proastă pe care o faci când râzi în hohote, zgomotos, lovindu-te peste coapse sau împungându-ţi vecinul în coaste. Ca orice manifestare comportamentală, râsul îşi găseşte expresia ideală în moderaţie. Orice om este mai simpatic când surâde. E un secret pe care îl deţin prea puţini semeni de-ai noştri, dar care face minuni, cu condiţia de a nu-l etala permanent pentru că atunci se transformă în rictus sau, mai grav, în rânjet.

( Marinescu A., Codul bunelor maniere astăzi, Humaniat, Bucureşti, 2002, pp. 36-40)



În Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice N. Elias identifică, în funcţie de sursa constrângerilor care ne determină să optăm pentru un anumit comportament, două etape în procesul de „civilizare”. Aceste constângeri pot fi exterioare sau interioare. La populaţiile „primitive” constrângerile exterioare sunt legate de teama determinată de alte fiinţe, cum sunt zeii. În societăţile „civilizate” constrângerea exterioară o reprezintă consideraţia datorată celorlalţi. Elias observe că, treptat, ceea ce constrânge la reprimarea pornirilor instinctuale şi la reţinere se referă din ce în ce mai puţin la anumite persoane, ci sunt condamnate ca atare. Astfel, de la constrângeri exterioare se ajunge la autoconstrângere motivată în conştiinţa individului ca şi cum ar fi o conduită dorită de el însuşi, din proprie iniţiativă, şi anume de dragul propriei sale sănătăţi sau de dragul propriei sale demnităţi de om.
Urmând aceste etape ale „civilizării”, se poate ajunge ca nevoi fiziologice să fie reduse la comportamentul din intimitate sau să dispară complet. Elias consideră că aceste transformări reprezintă un bun exemplu privind maleabilitatea potenţialului psihic[1].
Din perspectiva psihanalizei, aceste predispoziţii reprimate sub presiunea supraeului, a societăţii exterioare individului, supraveţuiesc în subconştient, dar sub perspectiva reţinerii, temerii, ruşini, aversiunii. Toate acestea pot duce, conform explicaţiei din psihanaliză, la apariţia de nevroze.
Analiza fragmentului din Codul bunelor maniere astăzi de Aurelia Marinescu, mi-a permis să identific toate etapele menţionate Elias. Astfel sfaturile lui Erasmus din Notterdam şi cele ale Aureliei Marinescu se aseamănă prin faptul că folosesc acelaşi tipuri de justificări aduse în favoarea sau împotriva unui anumit tip de comportament. În cazul Codulu,i constrângerile exterioare se datorează reacţiilor pe care comportamentul nostru îl genereaza la „ceilalţi”. De cele mai multe ori este vorba de respect pentru ceilalţi, dar nu neapărat: „soţia moare de ruşine în locul lui”, „îi vom stresa pe cei din jur”, „le vom deveni nesuferiţi”, „îi enervează pe cei din jur”, „impresia proastă pe care o faci”.
În cazul altor comportamente se ajunge la o constrângere internă. Astfel, un anumit comportament poate fi rău în sine: „obicei insuportabil”, „dizgraţios”, „puţini deţin arta gestului armonios, expresiv”, „nu se cuvine”, „gest ridicol”, „nu e un semn de bună creştere”, „nu e bine”, „nu au discernământ”.
În alte cazuri autoconstrângerea necesită o explicaţie raţională: „pentru a nu fi compătimiţi”, „ne schimbă firea”, râsul nu trebuie „etalat permanent pentru că atunci se transformă în rictus sau, mai grav, în rânjet”.
Unele gesturi nu sunt permise nici în intimitate: „nu facem acest gest [scobitul în nas] nici când suntem singuri”. Uneori constrângerea interioară e dată de dragul propriei demnităţi: „degetele în nas sunt poate amunzante la copiii de doi ani, dar după acestă vârstă gestul este nepermis”.
Sunt situaţii în care autoarea consideră că un anumit compoatament are un grad atât de ridicat de interioarizere încât, presupune ca este cunoscut de toată lumea, motivul pentru care nu este aplicat fiind reaua voinţă sau comodiatea: „fiecare le ştie, dar nu le face”, „stă urât dar sigur se simte foarte bine”.
O altă metodă de justificare a conduitei corecte se face prin raportare la trecut. Trecutul este valorizat pozitiv: „Oamenii din vechime aveau o ţinută frumoasă dobândită prin purtarea pe cap a unor vase grele. Să încerecăm şi noi, acasă, măcar cinci minute în fiecare zi, să facem câţiva paşi cu o greutate de acest gen pusă pe creştet”, „Pe vremuri lucrurile erau mai simple”, dar şi negativ, în sensul unei evoluţii a normelor sociale: „Să nu credem nici că suntem obligaţi să folosim cu zgârcenie suprafaţa fotoliului doar pentru că aşa era distins pe vremuri”.
Caracterul natural, instinctual al anumitor comportamente este vizibil în comportamentul copiilor şi în cel din intimitate. Astfel, „copiii de doi ani” pot pune degetele în nas, comportament încurajat implicit prin faptul că este „amuzant”, „copiii nu prea au discernământ şi sunt tentaţi să arate cu degetul orice şi pe oricine”. O anumită postură chiar dacă este „urâtă”, te face să „te simţi foarte bine”.
Faptul ca o serie de comportamente instinctuale sunt refulate prin procesul de socializare demonstrează, aşa cum observa şi Elias, „maleabilitatea potenţialului psihic”: „Oamenii simt nevoia să gesticuleze când vorbesc (…) să stăpânim gesticulaţia”, „râsul (…) cu moderaţie”.
Ca şi în cazul scrierilor lui Erasmus, şi a oricărui cod de conduită de altfel, Codul bunelor maniere astăzi ilustrază tipul de comportament „civilizat” folosind ironia: anecdota cu eroul italian. Alteori se face referire la modele spre care ar trebui, implicit, sa tindem sau nu: „Cine nu a admirat mersul graţios, suplu al manechinelor sau al actriţelor? Nimic nenatural, nimic forţat”, „Cântăreţele îşi încrucişează braţele pe piept, ceea ce pare că le ajută să cânte mai bine. Pentru restul oamenilor, gestul este ridicol. Nici să-ţi pui mâinile în şold, ca o precupeaţă, nu este un semn de bună creştere, chiar dacă eşti foarte supărată. Napoleon a fost imortalizat în tablouri ţinând o mânbă sub nasturii tunicii, air cealaltă al spate. Astăzi o asemenea poziţie provoacă celor din jur zâmbete ironice”.



În acest eseu, am încercat să prezint şi să analizez succint o serie de norme sociale privind „ţinuta pe stradă şi în casă” aşa cum sunt ele redate în lucrarea Codul bunelor maniere astăzi. Concluzia la care am ajuns în urma acestui demers este accea ca etapele procesului de civilizare identificate de N. Elias în Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice ramân valabile, putând fi identificate şi în cazul societăţii româneşti. „Civilizarea” se realizează permanent în cadrul societăţii, care dezvoltă în continuu noi interdicţii şi comportamente artificiale prin comparaţie cu „starea naturală” şi comportamentul instinctual. De asemenea, fiecare normă urmează acelaşi pattern al evoluţiei până a fi acceptată şi apoi abandonată. Norma apare iniţial ca un act de snobism. Apoi norma face obiectul unor constângeri externe. În cele din urmă constrângerile sunt interiorizate. Toate aceste transformări demonstrază maleabiltatea psihicului uman.